Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...

Dare de dar

Te simt acum că ți se face dor,
Așa cum dor își are o femeie,
Te întâmplări cu rol hotărâtor
Ce sunt menite, focului, scânteie.

Anii trecuți îi vezi acum cam goi,
Și-ademeniți mereu de o răscruce
În care viscoliri și multe ploi
Nu te-au lăsat departe a te duce.

Acum, predicții, cu un rost firesc,
Te-aduc, încet, pe calea omenească,
Să vezi, din nou, trăirile-ți cum cresc,
Când dăruiești prin faptă pur lumească.

Ieșind de sub tutela unui gând
Ce îți spunea că poți doar tu alege,
Poți stelele să le privești căzând,
Avându-ți doar fireasca vieții lege.

Iar dorul tău devine chiar acut,
Accentuînd deplina-i relevanță
Pe pragul ce derivă-n absolut
În necesaru-ți pas de cutezanță.

Simțirile-mi devin un arc întins
Atent mereu la cea dintâi dovadă
Că ținta-i e un rug din nou aprins
Ce mi te dă, voindu-se să scadă.

Presimțământu-mi e, oricum, ciudat,
În nici un fel ca altul, altădată,
E parcă ceva ce am amânat,
Dar și-altceva, o faptă întâmplată.

Pasul real ne este tutelar,
Punând un preț pe marea-ți hotărâre
Ca, dar ce ești, să mi te dau în dar
Spre a-mi opri prea multa-mi coborâre.

Noaptea, concludent

De-ar fi să-ți pot vorbi ți-aș spune multe,
Vestindu-ți chiar, lipsite de motiv,
Mari întâmplări, esențial oculte,
Ce azi îți par cu rost imperativ.

Sunt piedici multe ce ne țin departe
Și pașii parcă merg, dar merg în gol,
Numărătoarea lor mereu desparte
Ceea ce faci, de al trăirii rol.

Mi-e dat să știu mai multe despre tine,
Cu mult mai mult decât ți-e dat să vezi,
Așa cum știu că timpul ne-aparține
Spre veșnicia-n care tu crezi.

Acum îți e ascunsă frumusețea
Printre idei lipsite de contur
Ce ispitesc vremelnic tinerețea
Prin măsluiri de haos imatur.

Ar fi să-ți spun, ușor a înțelege,
Ce nu îți este dat să ocolești,
Și cum chiar tu, după divina lege,
Te-ai tot ascuns prin vorbe omenești.

Nu mă abțin... nici nu îți pot ascunde
Că simt un timp ce vine prea grăbit
Cu întrebări la care poți răspunde
Doar acceptând ceea ce-ți e sortit.

Timp n-ai să ai de nici o înscenare,
Și nici o clipă n-ai s-o poți opri,
Fie că este-n zi amiaza mare,
Ori dimineața-n ceas de zori de zi.

De n-am să pot să spun, va fi o noapte
În care-n tine am să las idei,
Acoperind, cu-n mărunțiș de fapte,
Necesitatea lor și-al lor temei.

Ne vor lăsa atât să fim aproape,
Privirile țintite pe ascuns
Ce caută învolburări de ape
Voindu-ți, în trăire, vag răspuns.

Dar stându-ne alături acceptarea,
Vorbi-vom fără vorbe, concludent,
Să ne avem, pe veci, împreunarea
Temei firesc al timpului prezent.

Greu de treceri

Pe zi ce trece simt că mi-e mai greu
Așa cum greu, la fel de mult, ți-e ție,
Dorind firescul ce a fost să fie
Noapte de noapte, zi de zi, mereu.

Ți-e noaptea dor să simți că te găsesc
În clipa ce deja ești pregătită
Să-mi fii și dezlegare și ispită
Punând în tine semnu-mi omenesc.

Mi-e noaptea dor să fiu de neoprit,
Când mângâierea-mi este căutare,
Mereu mizând pe simpla exclamare
Că este tocmai timpul nimerit.

Ziua mi-e dor să fiu un privitor
Al bluzei ce nu poate sta închisă
Când mâna-mi este mult prea indecisă
Având pe pântec drum coborâtor.

Îți este ziua dor să mi te-arăți
Printre idei de viață, doritoare,
Și clipei dând extrema ei valoare
Prin faptele ce n-au prejudecăți.

Dar dor îmi și nu-i găsesc un leac,
Iar dorul tău cu-al meu este pereche,
Venind cu noi, din lumea noastră veche,
Vor sta cu noi chiar și un sfert de veac.

Și zi de zi o să ne fie greu,
Noaptea mereu ne va aduce-aminte
Că totdeauna-n fapte și cuvinte
Am fost noi doi, nu numai tu și eu.

Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.

Regăsire în firesc

Firescul vieții nu se dă învins
De temeri și de-a lumii-nvățătură
Fiind, prin ce e el, mereu convins
Că doar iubirea-și are ca măsură.

Din tot ce-și are, vis sau amintire,
Nu poate crede-n treceri fără rost,
Fără-a-și dori o clipă de-mplinire
Într-al simțirii tainic adăpost.

E greu de spus că vremea a trecut,
Că tot ce a trecut nu mai revine,
Punând accent perfid și absolut
Pe tot ce pare urmă de ruine.

Nu-i cu putință maxima negare
A tot ce iese, logic, din tipar,
Fugind mereu de orice întâmplare
Predispunând o trecere-n zadar.

Acum îți scriu și scrisu-mi are rost
De-a pune-n echilibru o balanță
În care-ai pus trecutul ce ți-a fost
Un pas ce nu mai are relevanță.

Argumentații n-am de ce să fac,
Ne suntem noi, în sine, argumente,
Trăind un timp al vieții prea sărac
În clasice și omenești momente.

Nu m-acuza că vreau ce e firesc,
Firescul stă și-n propria-ți dorință,
De vină-i doar destinul omenesc
Ce dat ne e spre mare folosință.

Spre noaptea din pădure

Și să fugim, în noapte,-ntr-o pădure,
Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.

Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.

Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.

Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.

Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.

Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.

De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.

Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.

Fantasme de victorie

Sub zodia însemnelor de luptă
Ți-ai aruncat al trupului contur
Crezând că fila scrisă, dacă-i ruptă,
N-o mai citesc și uit să te mai fur...

Te-am cunoscut având idei din basme
Transpuse în limbaj accentuat
De înțelesul grelelor fantasme
De care nici acum nu ai scăpat.

Mai și mințeai vorbind de o visare,
Crezând că ce îmi spui n-am cum să știu
Și-am să le cred o mare adunare
De întâmplări ce le-ai trăit pe viu.

Nu te-am oprit, n-aveam deloc motive,
Mai important era al faptei rost,
Dorințele mereu imperative
Sub al plăcerii mistic adăpost.

Ne-nțelegeam perfect în miez de noapte,
La ceas de seară ori în miez de zi
Când zvâcnetu-ți oprea un șir de șoapte
Dându-mi îndemn de-a nu ne mai opri.

Dăruirea-ți câștiga iertarea
Chiar și-a multor fapte nefirești,
Deplasând răspunsul și-ntrebarea
Spre puținul minții omenești.

Azi te crezi în luptă avântată,
Și mă vezi deja ca un învins,
Fără să mă-ntrebi, ca altădată,
Dacă focul trebuie aprins...

Ți-e greu să crezi dar ești deja înfrântă,
La provocări primind un alt răspuns
Și ți-ai rămas ideea ce m-avântă
La fapte cât să-ți fie-ndeajuns.

Înzidire în privire

Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.

Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.

Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.

Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.

Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.

Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.

Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.

Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.

Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse cu tangenţe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.