Fi-va, veni-va...

Pe drumul meu, cu formă complicată,
S-ajung la tine nu mă voi opri,
Ca-ntr-o poveste cu "A fost odată",
Prin care-n nemurire vom porni.

Veni-va noaptea fără de răbdare,
Veni-va noaptea cu un sens precis,
Când desluși-vom taina cea mai mare,
Cu gust de fruct știut ca interzis.

Un corolar vom fi, fără cuvinte
Vom da poveștii tonul de-nceput
Cu tot ce tu, acum, îți ai în minte
Și-mi este, într-un fel, necunoscut.

Va fi-nceputul clipă de-ndoială,
Va fi-nceputul pas rămas pe loc,
Sub umbra unei lumi ce, socoteală,
Ție-ți va cere pentru-al vieții joc.

Din rătăcirea-mi plină de tăcere,
În care am făcut din noapte zi,
Voi ști să uit a visului durere,
Văzând puterea ta de-a mă dori.

În noaptea-aceea nu mă voi abține,
În noaptea-aceea n-ai să te opui,
Abia ajuns, de-o clipă, lângă tine,
Mi te vei da, spunând că te supui.

În umbra de lumină strecurată
Pe sub un prag ce-l vei voi sărit,
Mi te vei pune-n brațe dezbrăcată
Certându-mă că nu sunt pregătit.

Apoi fugi-vom de întreaga lume,
Apoi fugi-vom, printr-un pas în doi,
Înspre sorocul ce va pune nume
La tot ce va urma și după noi.

Și-n prelungirea clipei care trece,
În tine să rămân îți vei dori,
Ca nu cumva ideile să-mi plece
Spre ceea ce e viața zi de zi.

Ne vom dori să fie-o lungă noapte,
Ne vom dori să nu fim obosiți,
Ca-n negrăbite, nesfârșite fapte,
Să ne simțim cu totul oglindiți.

Detalii, prin întreg și amănunte,
Ne vor găsi că suntem noi, prin noi,
Mereu certați cu faptele mărunte
Și-apărători ai drumului în doi.

Veni-va noaptea viselor reale,
Veni-va noaptea rostului firesc,
Când toate, devenind esențiale,
Timp voi avea, destul, să te iubesc.

Timpul de prezență

E timpul de-a ajunge față-n față,
De-a face pași, firești, de ritual
Întru trezirea grabnică la viață
Și spre trăirea ei în sens normal.

Din amintiri ideea e dovadă
Că nu-i nimic absurd întâmplător,
Și chiar de-ți sunt doar omul de pe stradă,
E dat să-ți fiu concretul viitor.

Oprește-ți mintea, nu-i de folosință,
E sclava unor legi pornind din gând,
Fă din pornire maximă credință
Și lasă-ți pașii drumului, mergând.

Nu-i greu să văd mai mult decât se vede,
Nici nu contează haina ce-o îmbraci,
Îndeajuns e gândul ce-ntrevede
Ce-n suflet ai chiar dacă te prefaci.

Văd sânii-n rotunjirea lor grăbită
De așteptarea pasului complet,
Ce-i duce-ntru menire, prin inspita
Remodelării prin efect concret.

Nu-mi poți reduce gândul la tăcere
Când pântecu-ți mă lasă să îi știu
Dorința de extaz și mângâiere,
Deloc fiind, pentru orice, târziu.

În definirea drumului spre mâine,
Contrând principii fără de motiv,
Văd coapsele-ți dând forme feminine
Momentului mereu cumulativ.

Nu mai contează timpul sau distanța,
Toate-s reduse la un sigur pas
Ce ne arată grabnic relevanța
Ieșirii, cu speranțe, din impas.

Timp de idei și gânduri iți poți face,
Dar nu-ți va fi decât un timp pierdut,
Și fără împliniri, și fără pace,
Mereu căutătoare spre trecut.

Zorii de zi senini și-o dimineață
În care mărginiri nu-ți vei gândi,
Te va vesti că noaptea, față-n față,
O vom trăi-o și ne vom iubi.

Formă de toamnă

Toamna, iată, se arată-n ploaie,
Are chipul mohorât și trist,
În lumina zilei e greoaie,
Generând un haos pesimist.

Se întâmplă multe, se dau lupte
Și e întuneric, tot mai mult,
Visele de gând sunt întrerupte,
Într-un derizoriu rost ocult.

Parcă altfel văd, cu greutate,
Zorii prinși între grămezi de nori,
Căutând a razei libertate
În enigma primilor fiori.

În altfel, lipsindu-se de formă,
Evidentul pare răscolit
De tiparul ce își zice normă
Când se lasă omul prăbușit.

Norii vin și nu prea vor să plece,
Și se fac tăcerii paravan,
Îmbătând, din nou, cu apă rece,
Un absurd ce duce viața-n van.

Indecizii, pline de rutină,
Iau în stăpânire orice gând
Ce își are drum înspre lumină
Tot văzând atâtea ploi căzând.

Frigul se coboară doar hoțește,
Lasă semn tot timpu-n zori de zi,
Amintind de iarna ce pândește
Clipa-n care totul va albi.

Este încă toamnă, ni se-arată
Chiar prin umbre ce subit dispar,
Devorând idei de altădată
Ce negau orice instinct primar.

Gândul privitor

Mi-ajunge gândul repede la tine,
Nu-i pot găsi o cale de-al opri,
Și chiar de-l văd găsind ce îmi convine,
Nu-l vreau crezut, dar nici încetini.

Nu-i vreau ideea lui ispititoare,
Numindu-se degrabă împlinit,
Temându-mă că eu nu am răbdare
Și, de-l ajung, ajung prea obosit.

Mi te arată, mult, în miez de noapte,
Când trupu-ți e de focuri învelit,
Născocitor de fantezii și fapte,
Mult doritor și tot mai mult dorit.

Așa te văd, suavă și plăpândă,
Dând rosturi vieții prin accept firesc,
Riscând o plată, mare, cu dobândă,
Când ochi lumii lacomi te privesc.

Nici umbrele nu pot să te ascundă,
Când sânii nu-ți mai sunt ascultători
Și tresărirea lor, perfect rotundă,
Îmi lasă orizontul fără nori.

Pe coapse ochii-mi sunt în lunecare
Iar mâinile, au drumul lor țințit,
Și-ajung să nu mai stea sub ascultare,
Dându-mi de veste timpul potrivit.

Chiar dintr-o dată gândul e corvoadă,
Prea evident și întru tot profund,
Lăsându-mi adevăruri să se vadă,
Din viitorul ce-i, real, fecund.

Și mai departe, când te-aud, în șoapte
Dând relevanță simțului profund,
Înțelegând nevoi, ca-n miez de noapte,
În tine, totdeauna, să m-ascund.

Și-mi fuge gândul, fuge înspre tine,
La matcă îmi e greu să-l readuc
Că nici nu mă ascultă când revine,
De-atâtea amintiri devin năuc.

Prevestire despre toamnă

Cad frunzele... deja e miez de toamnă,
O toamnă ce se poartă cam ciudat,
Și ultima, de-nsingurare, doamnă...
Ți-am spus de mult... se pare c-ai uitat...

E încă soare... Nu mai încălzește,
Prin umbre norii dau de veste ploi,
Când vântul, adiind, se liniștește
Punând idei în rol de vremuri noi.

Ciudată e această altă vreme,
Ce-și vrea firescul ce-i de mult pierdut
Dar o admir că, nefăcând probleme,
Pune în umbră un etern trecut.

Ni se arată, noaptea, doar o cale,
Venită dintr-un Cer îndepărtat,
Pusă în gândul ce îmi dă târcoale
Și-mi prevestește ceva întâmplat.

E-n datul vieții și această toamnă
Cu tot cortegiul ei neprevăzut,
Și pregătirea ta, frumoasă doamnă,
Spre trecerea-n firescul absolut.

Zi după zi, cu totul schimbătoare
E vremea toamnei... Cum de fapt ești tu...
Și tot prezic schimbarea-ntâmplătoare,
Avându-mi evidența ca atu.

Chiar timpul ce ți-e azi fără speranțe,
Va deveni la toate mai atent
Dându-mi prilejul marii cutezanțe
De-ați fi, incontestabil, argument.

Pe frunzele de ger îmbătrânite,
Se vor așterne alburi de-nceput
Prin relevanța vorbelor șoptite
Întru uitarea vechiului trecut.

Atunci și-acum...

Peste decenii,

din anii de liceu,

continuu,

celei mai frumoase colege,

Lili

Vremi au trecut și timpuri au trecut,
Dar tu, ca și căndva, ești tot frumoasă,
Superlativul chiar e absolut
Face cu tine cea mai bună casă...

Te tot privesc venind din amintiri,
Din ceea ce eu știu c-ai fost reală
Și nu prea pot să fac deosebiri,
Și nu cad nici o clipă la-ndoială.

Puține pot să spun că s-au schimbat,
Doar că s-au pus mai multe în valoare,
Iar toate câte, știi, s-au întâmplat,
Te-au arătat măsură de splendoare.

Cuvintele spun încă prea puțin,
Și nu știu de așa ar fi mai bine,
Lăsând umbririi zâmbetu-ți divin,
Un zâmbet al esenței feminine.

Ești cum te știu, nu văd nimic altfel,
De parcă timpul nu ți-a fost măsură,
Și, tot sedus de spiritul rebel,
Ți-a pus iubirea clară trăsătură.

Eu te privesc cu-aceleași vechi priviri
Și-mi regăsesc magnetica dorință
Ce s-a voit pierdută-n amăgiri,
Sau presupusă fără folosință.

N-am spus, de multe ori, ce-aveam de spus,
Ca nu cumva în desuet să cadă
Tâlcul speronței ce s-a vrut supus
Ideii că-s doar omul de pe stradă.

Dar spun, din nou, că nu-i nimic schimbat,
Schimbat nu-i nici firescul, ca idee,
Fostele gânduri în trăiri răzbat,
Spre tine, admirându-te, femeie!