Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.
Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.
Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.
Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.
Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.
Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.
De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.
Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu