Ce frumoasă ești în plină vară,
Când miroși a rod de seceriș,
Și ia foc, mereu pe prag de seară,
Trupul meu, din trupu-ți, pe furiș.
Focurile noastre ni-s cunună,
Iar în arderi sunt un tot, întreg,
Când, ca-ntr-unul totul se-mpreună,
Și un drum urmărilor aleg.
Te-am știut frumoasă-n primăvară,
Fără-asemănare-ntre femei,
Când visam cedarea ta ușoară
După cum mi-era în obicei.
Trupul tău, cu taine necuprinse,
Doritor știind că sunt să-l gust,
M-a-nvățat să uit idei desprinse
De-al său drum fierbinte și îngust.
Și vei fi frumoasă-n plină toamnă,
Ca o zi egală unei nopți,
Când vei ști că toate te îndeamnă
Să ai soarta strugurilor copți.
Învăța-vei, iarăși, bucuria
Să fii una cu al tău destin,
Tot așa cum bucuroasă-i via
De-a trăi, pe veșnicii, prin vin.
Va veni și iarna... tot frumoasă,
Sub zăpezi și ger, te voi găsi,
Când veni-voi, obosit, acasă
Pașii căutând a-i odihni.
Și vom fi doi oameni de zăpadă,
Copiați, în forme, de copii,
Sau de cei ce încă pot să creadă
Că se pot iubi și pot iubi.
Ne-ntoarcem, iată, iarăși înspre viață,
Chiar când credeam că am uitat de noi,
Privind spre Cerul copcilor de gheață,
Ce ne-a cuprins, de-o vreme, pe-amândoi.
Văd, încă văd, a lumii rădăcină
Și-atâtea generații care plâng
Tot căutând o rază de lumină,
Când umbrele, în oglindiri, o frâng.
Am prins, de-atâtea ori, scântei în palme
Simțindu-mi trupul de idei încins,
Crezând în nopți cu orizonturi calme
Și-n rostul unui vis de neînvins.
Oprindu-mă, în ultima răscruce,
Vedeam Pământul nou și Cerul nou
În foc arzând întoarsa lumii cruce
Cu disperatu-i strigăt în ecou.
Te tot privesc, văd zările senine
Ce-apar din geana unei repezi ploi,
Când pașii te aduc mereu la mine
Să fim totemul lumii, amândoi.
Viața ne e, deja o epopee,
Ce are viitoru-ntr-un trecut,
Când încă lut era prima femeie
Și-apoi când viața-n doi s-a început.
Ce eu îți sunt nu mă-ntreba pe mine,
Complet n-ar fi, oricât ai aștepta,
Tu ești răspuns, e definit de tine,
Când spui c-am fost mereu iubirea ta.
În noaptea-aceasta o să fii cu mine,
Totul va fi de-acum într-un altfel,
Pe veci în tine, înzecit rebel
Mă vei avea și îmi vei aparține.
Înstrăinați de sorți fără izbândă
Atât cât ne-am lăsat de ei seduși,
Destinului ne regăsim supuși,
Într-o dorință de-mpliniri flămândă.
Ne vom simți ca-n stare de beție,
După atâtea vremuri de-amânări
Și după mult prea multe așteptări
De a gusta un strop de apă vie.
Tot ce-ai să ceri va fi, fără tăgadă,
Un argument al singurei porniri
Ce poate face rost de amintiri
În care să devii, direct, dovadă.
Mă vei lăs să am tot ce-și dorește
Cel ce se știe drumuri definind
Când stelele, prin Ceruri, foc aprind
Veghind pe cel ce drumu-și rătăcește.
Și-ți vei primi, în zori de zi, răsplată
Ca dar din dar, ce îți dorești, să știi,
Să-ncepi, cu nouă zi, altfel să fii,
Mergând pe calea ce-n destin ți-e dată.
Vei fi cu mine, peste prag de noapte
Vom trece nevăzuți de-al lumii gând,
Spre ziua-n care tu, mereu sperând,
Va fi să știi de rost, de rod, de fapte.
Persist mereu în nebunia mea
De-a te iubi și dincolo de moarte,
Fără a cere vieții altceva,
Fără a-mi vrea alt drum, în altă parte.
Unii îmi spun că vremea de-a iubi
Are și ea o limită firească
Și nu am cum de ea a mă feri,
În viața ce-i, în orice fel, lumească.
N-am temeri însă, multe-am auzit,
Și ochii multe mi-au putut să vadă,
Pe seama lor mă simt îmbătrânit,
Deși n-am timpul, ca real, dovadă.
Când unii spun că timpu-i un topor
Ce taie chiar și urmele de rană,
Mă-ntreb de ce atâția oameni mor,
Negând, din greu, condiția umană.
Iar întrebarea e fără cusur,
Răspunsul încă e-n alternative
Împrumutând idei ce-i dau contur,
Când efemer, când fără perspective.
Dar, totuși, eu, în felul meu absurd,
Oricât vorbește neamul tău, prin spate,
Mă vreau, orgolios, la fel de surd
Ca cel ce-n fapt mult prea puține poate.
Și poate-ți par confuz, contradictoriu,
Extravagant în formă absolută,
Cel ce declar și duc în derizoriu
Conceptul de contrariu în dispută.
Dar tot persist, în nebunia mea,
Să te iubesc, să cred continuu-n tine,
Fără să cer la viață altceva
Decât să-ți fie, omenește, bine.
