Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.

Regăsire în firesc

Firescul vieții nu se dă învins
De temeri și de-a lumii-nvățătură
Fiind, prin ce e el, mereu convins
Că doar iubirea-și are ca măsură.

Din tot ce-și are, vis sau amintire,
Nu poate crede-n treceri fără rost,
Fără-a-și dori o clipă de-mplinire
Într-al simțirii tainic adăpost.

E greu de spus că vremea a trecut,
Că tot ce a trecut nu mai revine,
Punând accent perfid și absolut
Pe tot ce pare urmă de ruine.

Nu-i cu putință maxima negare
A tot ce iese, logic, din tipar,
Fugind mereu de orice întâmplare
Predispunând o trecere-n zadar.

Acum îți scriu și scrisu-mi are rost
De-a pune-n echilibru o balanță
În care-ai pus trecutul ce ți-a fost
Un pas ce nu mai are relevanță.

Argumentații n-am de ce să fac,
Ne suntem noi, în sine, argumente,
Trăind un timp al vieții prea sărac
În clasice și omenești momente.

Nu m-acuza că vreau ce e firesc,
Firescul stă și-n propria-ți dorință,
De vină-i doar destinul omenesc
Ce dat ne e spre mare folosință.

Spre noaptea din pădure

Și să fugim, în noapte,-ntr-o pădure,
Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.

Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.

Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.

Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.

Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.

Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.

De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.

Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.

Fantasme de victorie

Sub zodia însemnelor de luptă
Ți-ai aruncat al trupului contur
Crezând că fila scrisă, dacă-i ruptă,
N-o mai citesc și uit să te mai fur...

Te-am cunoscut având idei din basme
Transpuse în limbaj accentuat
De înțelesul grelelor fantasme
De care nici acum nu ai scăpat.

Mai și mințeai vorbind de o visare,
Crezând că ce îmi spui n-am cum să știu
Și-am să le cred o mare adunare
De întâmplări ce le-ai trăit pe viu.

Nu te-am oprit, n-aveam deloc motive,
Mai important era al faptei rost,
Dorințele mereu imperative
Sub al plăcerii mistic adăpost.

Ne-nțelegeam perfect în miez de noapte,
La ceas de seară ori în miez de zi
Când zvâcnetu-ți oprea un șir de șoapte
Dându-mi îndemn de-a nu ne mai opri.

Dăruirea-ți câștiga iertarea
Chiar și-a multor fapte nefirești,
Deplasând răspunsul și-ntrebarea
Spre puținul minții omenești.

Azi te crezi în luptă avântată,
Și mă vezi deja ca un învins,
Fără să mă-ntrebi, ca altădată,
Dacă focul trebuie aprins...

Ți-e greu să crezi dar ești deja înfrântă,
La provocări primind un alt răspuns
Și ți-ai rămas ideea ce m-avântă
La fapte cât să-ți fie-ndeajuns.

Înzidire în privire

Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.

Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.

Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.

Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.

Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.

Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.

Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.

Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.

Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse cu tangenţe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.

Realul în vis

Cu tine sunt în vis de-atâtea ori
Și unii spun că asta-i doar bravadă,
Că-mi place să trăiesc în mari erori,
Mințindu-mă ca cel ajuns în stradă.

Fac socoteli, împart și-apoi adun,
Scad restul ce-ar mima o înmulțire,
Și analizei gândul mi-l supun,
Ca nu cumva să-l am ca nălucire.

Pun clar în calcul anii ce mi-i număr
Și anii grei, ai tăi, de acceptare
Spre cei ce cu privirea peste umăr,
Cum nu ți-au dat, nu îți vor da, iertare.

Prea mult rațional mă dovedesc
Când față-n față stau cu tot ce vine,
Vestind ceva ce-i clasic și lumesc,
Din viața ce deja ne aparține.

Nu-i dovedit, spun cei ce clevetesc,
Și-mi spun că-mi merge mintea prea departe,
Nici șanse n-am, cumva să dovedesc,
Atât cât suntem, mult prea mult, departe.

Și totuși am puterea să mai spun
De cum va fi normala întâmplare
Printr-un motiv, brusc devenit comun,
Parcă vestit de ceru-n înnoptare.

De multe ori, de mult prea multe ori,
Văd timpul într-un alt crâmpei de vreme,
Și iar m-apuc să calculez erori
Ca nu cumva tu să-ți creezi probleme.

Din rațiuni ce gându-mi depășesc
Printre frânturi îți spun concret ideea,
Ca tu să știi, că-n felul meu, iubesc,
Omul ce ești, și-n mod firesc, femeia.

Dor de albul din zăpadă

Aș vrea să vină repede-o zăpadă
Pe care doar prin albu-i s-o simțim
Așa cum mulți dorință au să vadă,
Numind ideea ca firesc sublim.

Să fie ger și totul fără umbră,
Și doar lumină de fundal discret
Altfel decât acum ne pare sumbră,
Cu tot cortegiul ei, absurd concret.

Să nu mai vrem ieși deloc din casă
Măcar trei zile și măcar trei nopți
Ca să urnim ideea ce te-apasă
Și întru nemurire să m-adopți.

Un fel de întuneric să se lase
Pe drumul ce mi-ar fi, împins, să plec,
Ca-n nici un fel ideile nervoase
Să nu devină vreme de eșec.

Tu să îmi fii și umbră și lumină
În contopirea fără de sfârșit
Când îți va fi iertată orice vină
Fiind motivul vinei nimicit.

Să devenim, iertându-ne, iertarea,
Cea mult dorită timp îndelungat,
Prin care ne-am unit asemănarea
Întru uitarea unui vechi păcat.

Căutări spre ora șapte

De multe ori, văzând că-i miez de noapte,
Caut, privind, lumini venind din cer,
Dorind acerb să fie ora șapte,
Treziri altfel să pot să îți ofer.

Te văd de multe gânduri dezvelită,
Așa cum văd piciorul dezvelit
Părându-mi o povară și ispită
Ideea de a fi mai potolit.

Hazardul îl convoc să îmi imprime
Un mod de-a face timpul răbdător
Smțind o enervantă adâncime
În care nedormirea mi-o cobor.

Raza de lună chipu-ți îmi arată
Sedus de-al evidențelor firesc,
Fiind dovadă iar, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

Extremitatea nopții naște forme
Ce-ndeamnă spre alt fel de fantezii,
Sfindând principii, sensuri, norme,
În căutarea marii bucurii.

Între contururi somnu-mi nu găsește
Multe motive de a fi prezent,
Lăsând privirea ce ușor găsește
Sânu-ntărit și rostu-i evident.

Colocatar al viselor reale,
Abia ajung, ce va urma știind,
Lăsând în așteptări esențiale
Tentații ce un foc mocnit aprind.

Când clipa dimineții, goală, toată,
Mi te consacră sensului lumesc,
E dovedit din nou, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

Fi-va, veni-va...

Pe drumul meu, cu formă complicată,
S-ajung la tine nu mă voi opri,
Ca-ntr-o poveste cu "A fost odată",
Prin care-n nemurire vom porni.

Veni-va noaptea fără de răbdare,
Veni-va noaptea cu un sens precis,
Când desluși-vom taina cea mai mare,
Cu gust de fruct știut ca interzis.

Un corolar vom fi, fără cuvinte
Vom da poveștii tonul de-nceput
Cu tot ce tu, acum, îți ai în minte
Și-mi este, într-un fel, necunoscut.

Va fi-nceputul clipă de-ndoială,
Va fi-nceputul pas rămas pe loc,
Sub umbra unei lumi ce, socoteală,
Ție-ți va cere pentru-al vieții joc.

Din rătăcirea-mi plină de tăcere,
În care am făcut din noapte zi,
Voi ști să uit a visului durere,
Văzând puterea ta de-a mă dori.

În noaptea-aceea nu mă voi abține,
În noaptea-aceea n-ai să te opui,
Abia ajuns, de-o clipă, lângă tine,
Mi te vei da, spunând că te supui.

În umbra de lumină strecurată
Pe sub un prag ce-l vei voi sărit,
Mi te vei pune-n brațe dezbrăcată
Certându-mă că nu sunt pregătit.

Apoi fugi-vom de întreaga lume,
Apoi fugi-vom, printr-un pas în doi,
Înspre sorocul ce va pune nume
La tot ce va urma și după noi.

Și-n prelungirea clipei care trece,
În tine să rămân îți vei dori,
Ca nu cumva ideile să-mi plece
Spre ceea ce e viața zi de zi.

Ne vom dori să fie-o lungă noapte,
Ne vom dori să nu fim obosiți,
Ca-n negrăbite, nesfârșite fapte,
Să ne simțim cu totul oglindiți.

Detalii, prin întreg și amănunte,
Ne vor găsi că suntem noi, prin noi,
Mereu certați cu faptele mărunte
Și-apărători ai drumului în doi.

Veni-va noaptea viselor reale,
Veni-va noaptea rostului firesc,
Când toate, devenind esențiale,
Timp voi avea, destul, să te iubesc.

Timpul de prezență

E timpul de-a ajunge față-n față,
De-a face pași, firești, de ritual
Întru trezirea grabnică la viață
Și spre trăirea ei în sens normal.

Din amintiri ideea e dovadă
Că nu-i nimic absurd întâmplător,
Și chiar de-ți sunt doar omul de pe stradă,
E dat să-ți fiu concretul viitor.

Oprește-ți mintea, nu-i de folosință,
E sclava unor legi pornind din gând,
Fă din pornire maximă credință
Și lasă-ți pașii drumului, mergând.

Nu-i greu să văd mai mult decât se vede,
Nici nu contează haina ce-o îmbraci,
Îndeajuns e gândul ce-ntrevede
Ce-n suflet ai chiar dacă te prefaci.

Văd sânii-n rotunjirea lor grăbită
De așteptarea pasului complet,
Ce-i duce-ntru menire, prin inspita
Remodelării prin efect concret.

Nu-mi poți reduce gândul la tăcere
Când pântecu-ți mă lasă să îi știu
Dorința de extaz și mângâiere,
Deloc fiind, pentru orice, târziu.

În definirea drumului spre mâine,
Contrând principii fără de motiv,
Văd coapsele-ți dând forme feminine
Momentului mereu cumulativ.

Nu mai contează timpul sau distanța,
Toate-s reduse la un sigur pas
Ce ne arată grabnic relevanța
Ieșirii, cu speranțe, din impas.

Timp de idei și gânduri iți poți face,
Dar nu-ți va fi decât un timp pierdut,
Și fără împliniri, și fără pace,
Mereu căutătoare spre trecut.

Zorii de zi senini și-o dimineață
În care mărginiri nu-ți vei gândi,
Te va vesti că noaptea, față-n față,
O vom trăi-o și ne vom iubi.

Formă de toamnă

Toamna, iată, se arată-n ploaie,
Are chipul mohorât și trist,
În lumina zilei e greoaie,
Generând un haos pesimist.

Se întâmplă multe, se dau lupte
Și e întuneric, tot mai mult,
Visele de gând sunt întrerupte,
Într-un derizoriu rost ocult.

Parcă altfel văd, cu greutate,
Zorii prinși între grămezi de nori,
Căutând a razei libertate
În enigma primilor fiori.

În altfel, lipsindu-se de formă,
Evidentul pare răscolit
De tiparul ce își zice normă
Când se lasă omul prăbușit.

Norii vin și nu prea vor să plece,
Și se fac tăcerii paravan,
Îmbătând, din nou, cu apă rece,
Un absurd ce duce viața-n van.

Indecizii, pline de rutină,
Iau în stăpânire orice gând
Ce își are drum înspre lumină
Tot văzând atâtea ploi căzând.

Frigul se coboară doar hoțește,
Lasă semn tot timpu-n zori de zi,
Amintind de iarna ce pândește
Clipa-n care totul va albi.

Este încă toamnă, ni se-arată
Chiar prin umbre ce subit dispar,
Devorând idei de altădată
Ce negau orice instinct primar.

Gândul privitor

Mi-ajunge gândul repede la tine,
Nu-i pot găsi o cale de-al opri,
Și chiar de-l văd găsind ce îmi convine,
Nu-l vreau crezut, dar nici încetini.

Nu-i vreau ideea lui ispititoare,
Numindu-se degrabă împlinit,
Temându-mă că eu nu am răbdare
Și, de-l ajung, ajung prea obosit.

Mi te arată, mult, în miez de noapte,
Când trupu-ți e de focuri învelit,
Născocitor de fantezii și fapte,
Mult doritor și tot mai mult dorit.

Așa te văd, suavă și plăpândă,
Dând rosturi vieții prin accept firesc,
Riscând o plată, mare, cu dobândă,
Când ochi lumii lacomi te privesc.

Nici umbrele nu pot să te ascundă,
Când sânii nu-ți mai sunt ascultători
Și tresărirea lor, perfect rotundă,
Îmi lasă orizontul fără nori.

Pe coapse ochii-mi sunt în lunecare
Iar mâinile, au drumul lor țințit,
Și-ajung să nu mai stea sub ascultare,
Dându-mi de veste timpul potrivit.

Chiar dintr-o dată gândul e corvoadă,
Prea evident și întru tot profund,
Lăsându-mi adevăruri să se vadă,
Din viitorul ce-i, real, fecund.

Și mai departe, când te-aud, în șoapte
Dând relevanță simțului profund,
Înțelegând nevoi, ca-n miez de noapte,
În tine, totdeauna, să m-ascund.

Și-mi fuge gândul, fuge înspre tine,
La matcă îmi e greu să-l readuc
Că nici nu mă ascultă când revine,
De-atâtea amintiri devin năuc.

Prevestire despre toamnă

Cad frunzele... deja e miez de toamnă,
O toamnă ce se poartă cam ciudat,
Și ultima, de-nsingurare, doamnă...
Ți-am spus de mult... se pare c-ai uitat...

E încă soare... Nu mai încălzește,
Prin umbre norii dau de veste ploi,
Când vântul, adiind, se liniștește
Punând idei în rol de vremuri noi.

Ciudată e această altă vreme,
Ce-și vrea firescul ce-i de mult pierdut
Dar o admir că, nefăcând probleme,
Pune în umbră un etern trecut.

Ni se arată, noaptea, doar o cale,
Venită dintr-un Cer îndepărtat,
Pusă în gândul ce îmi dă târcoale
Și-mi prevestește ceva întâmplat.

E-n datul vieții și această toamnă
Cu tot cortegiul ei neprevăzut,
Și pregătirea ta, frumoasă doamnă,
Spre trecerea-n firescul absolut.

Zi după zi, cu totul schimbătoare
E vremea toamnei... Cum de fapt ești tu...
Și tot prezic schimbarea-ntâmplătoare,
Avându-mi evidența ca atu.

Chiar timpul ce ți-e azi fără speranțe,
Va deveni la toate mai atent
Dându-mi prilejul marii cutezanțe
De-ați fi, incontestabil, argument.

Pe frunzele de ger îmbătrânite,
Se vor așterne alburi de-nceput
Prin relevanța vorbelor șoptite
Întru uitarea vechiului trecut.

Atunci și-acum...

Peste decenii,

din anii de liceu,

continuu,

celei mai frumoase colege,

Lili

Vremi au trecut și timpuri au trecut,
Dar tu, ca și căndva, ești tot frumoasă,
Superlativul chiar e absolut
Face cu tine cea mai bună casă...

Te tot privesc venind din amintiri,
Din ceea ce eu știu c-ai fost reală
Și nu prea pot să fac deosebiri,
Și nu cad nici o clipă la-ndoială.

Puține pot să spun că s-au schimbat,
Doar că s-au pus mai multe în valoare,
Iar toate câte, știi, s-au întâmplat,
Te-au arătat măsură de splendoare.

Cuvintele spun încă prea puțin,
Și nu știu de așa ar fi mai bine,
Lăsând umbririi zâmbetu-ți divin,
Un zâmbet al esenței feminine.

Ești cum te știu, nu văd nimic altfel,
De parcă timpul nu ți-a fost măsură,
Și, tot sedus de spiritul rebel,
Ți-a pus iubirea clară trăsătură.

Eu te privesc cu-aceleași vechi priviri
Și-mi regăsesc magnetica dorință
Ce s-a voit pierdută-n amăgiri,
Sau presupusă fără folosință.

N-am spus, de multe ori, ce-aveam de spus,
Ca nu cumva în desuet să cadă
Tâlcul speronței ce s-a vrut supus
Ideii că-s doar omul de pe stradă.

Dar spun, din nou, că nu-i nimic schimbat,
Schimbat nu-i nici firescul, ca idee,
Fostele gânduri în trăiri răzbat,
Spre tine, admirându-te, femeie!

Nemărginire de poveste

Puțini mă știu ca cel gonit din soartă,
Chiar eu, prea rar, de asta mai vorbesc,
Ca nu cumva cei ce de grije-mi poartă
Să mă acuze de vreun rău lumesc.

De rănile ce sunt prea dureroase
Găsesc să râd, să nu mă știu plângând
Să pot pricepe cum să trag foloase
Din amintiri ce-mi vin mereu în gând.

Fugar n-am fost, dar fugărit, o vreme
Știu că am fost, mereu fiind vestit
Că trebuie să-nvăț a mă și teme
Când pasul nu îl fac în mod grăbit.

Plecarea-mi dintr-o parte-n altă parte
Spre alt hotar, pierdut în orizont,
Numită-a fost de neprieteni moarte,
Și doar de unii luptă pe alt front.

În goana după mine, altă lume
I-a prins pe cei ce își spuneau gonaci,
Și chiar, din ură, și-au luat un nume
Voind a fi răzbunători tenaci.

Iar noul front, lipsit de mărginire,
Stătea-n reperului gândului formal
Punând chiar viitoru-n amintire
Știindu-l ca fiind, cândva, real.

Și m-am lăsat, chemat de întâmplare,
Să merg, în cercetări, spre depărtări,
Tot netezind a faptelor urmare
Nemailăsându-mi timp de ezitări.

De grijă, azi, doar viața mea îmi poartă,
Mai mult decât puteam, gândind să-mi port,
Și-o las așa, cu dreptul de-a-mi fi soartă
Cât, să trăiesc, pot spune că suport.

Toamna fără adăpost

Uite, Iubito, toamna vine... vine,
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
E toamna-n care iarăși ştii de mine...
Tocmai acum când toamnei nu-i văd un rost...

Sunt semnele, în jur, omniprezente,
Stau noaptea și pândesc în avanpost...
Zorii de zi au forme violente...
Lumina zilei pare contra cost...

Văd toți că vine de pe azi pe mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara plină de cădură,
Eu iarna mi-o întreb de nu albesc...
A da răspuns mai nimeni nu se-ndură...
Tu vino să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când voia să doarmă,
Găsindu-te, am vrut să o grăbesc...
Dar graba mea i-a devenit ei armă...
Și am ajuns trăind în nefiresc.

Demersul ei e-acum înspre răcire,
Decorul de nuanțe-i sărăcit...
Mulți or să cadă-n plasa-i de-amăgire...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzierea-i cu motiv şi cu rost...
Când va ploua, eu știu, voi fi cu tine...
Avându-ne... în Ceruri adăpost!

Declarație în completare

De mult nu ți-am mai spus că ești frumoasă
Și, poate, niciodată, te iubesc,
Nici nu ți-am spus dorința ce apasă
Pe tot ce fac, pe tot ce îndrăznesc.

Mi-am tot fixat ideile în ținte
Și am ales într-una să alerg,
Sperând că drumul curge spre-nainte
Îndeajuns fiind să vreau să-l merg.

Așa mi-a fost ușor să uit de mine,
Uitând să-mi pese că mai trece-o zi,
În așteptarea unui mare bine
Când timp îmi voi avea spre a-l trăi.

Și m-am lăsat trecut din zi în noapte,
Ba chiar, grăbit, nici noapte n-am avut,
Punând accent pe vorbe, nu pe fapte,
Pe amintiri ce nu aveau trecut.

Când mă trezeam, la ceas de dimineață,
Mă tot gândeam de ce mă trec fiori,
Dar mi-ascundeam privirile în ceață
Și mă-ntrebam de ce e frig în zori...

Cum bate ceasul... simt că o secundă
E doar o umbră de scântei ce-n foc
Încearcă de dorințe să m-ascundă
Punându-mi urme de-ntâmplări în loc.

Dar visu-n plină noapte mă trezește,
Având mereu același înțeles,
Și-mi scoate-n cale tot ce îmi lipsește,
Realul și absurdul interes.

Cum nu prea știu ce viață mai pot duce
Las visul să își aibă rol deplin,
Ca nu cumva, cu greutăți pe cruce,
Să mă repet în fuga-mi din destin.

Dorința-mi e aceeași și m-apasă,
Mă-ndeamnă să îți spun, să îndrăznesc,
Că ești, iubito, parcă mai frumoasă,
Și nu pot să-ți ascund că te iubesc.

Prevestiri de alb

Când va fi zăpada să se prindă
Pătrunzând cu albu-i prin idei,
Dorul să îl lași să te cuprindă,
Ca să știi, cu-adevărat ce vrei.

Întrebări să lași să fie puse
Chiar de cei ce încă nu mă știu
Despre vremuri ce devin apuse
Chiar acum, când iată, iar îți scriu.

Toamna e deja, ca pas, dovadă
Că e vremea unor mari schimbări,
Și încep deja să se-ntrevadă
Zorii unui vuiet de chemări.

Înspre răsărit, în miez de noapte,
Ochii minții-ncearcă să-i cobori,
Ca să vezi urmarea unor șoapte
Ce știai că sunt, gândit, erori.

Iar, în miez de zi, spre miazănoapte
Ține-ți ochii, umbra să-ți privești
Și, prin ea, să-ți fie clar ce fapte
Dovedesc, oricui, că mă iubești.

Să te lași, așa, trecând prin toamnă,
Ocolind firescul ei noroi,
Ca să-nveți, încet, încet, ce-nseamnă,
Cum se duce, simplu, viața-n doi.

Vor veni zăpezi viscolitoare
Arătându-ți ale lor puteri,
Ca, fiindu-ți pietre de-ncercare
Să te-ncrezi în mâine, nu în ieri.

Dar topirea-n mare repezeală,
A acelui alb prea înghețat,
Te va duce, pusă la-ndoială,
Spre speranța gândului curat.

Mai apoi va-ncepe iar să ningă,
Într-o noaptea-a marilor idei,
Cu tăceri ce-or vrea să te convingă
De firescul lor, concret, temei.

Abia atunci am să ajung la tine,
Când ceasul, ca oprit, va sta pe prag,
Mirat, că-n treceri, timpul redevine
Eternității și motiv, și steag.

Din amintiri, din viitor

Știam de tine de mai multă vreme,
Prin amintiri venind din viitor
Am spus oricui, n-aveam de ce mă teme,
Sigur fiind pe pasul următor.

Spuneam de-atunci că încă ești copilă,
Puștoaică, într-al vieții joc îți zic,
Când mâna-ți prind, febrilă și fragilă,
Și te privesc... și nu mai zic nimic...

Vedeam, privind prin razele de soare,
În ochii tăi, înaltul cer senin,
Din care coborai încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.

Pe frunte-mi stau însemne de tristețe,
Trecute clipe care încă dor,
Sunt semne că eu merg spre bătrânețe,
Dar nicidecum spre vremuri care mor.

Anii puțini tot mie-mi dau dreptate,
Deși îți vei dori să contrazici,
Când gustu-ți, ca izvor de voluptate,
Prin trup spre dăruire ți-l dedici.

Îmi vei tot fi motiv de regăsire
Sânii-ți rotunzi sub pieptu-mi să strivesc
Cân coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simțiri de neuitat îmi dăruiesc.

În plină noapte, pântecu-ți fierbinte,
Mă va găsi, de tine doritor,
În șoapta-ți că e vremea să țin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.

Și am să-ți spun, în față, ori în taină,
Când îmi vei fi un drum fără sfârșit,
Ca să tot uiți a-ți ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.

Iar eu uitând de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Venind la tine voi goni ispite,
Știindi că-mi ești, doar tu, îndeajuns.

Și fi-va, totdeauna, dimineața,
Când în tăcere somnu-am să-ți privesc,
Să văd că visu-ți luminează fața,
Iar eu, în gând, să-ți spun că te iubesc.

Lumea va fi să aibă multe spuse,
Văzându-ne porniți spre viitor,
Cerându-mi tu să am porniri seduse
De gândul că mă vrei nemuritor.

Chiar dacă am, în gând, mereu dileme,
Visul îmi e reper concret, constant,
Știindu-te, și el, de multă vreme,
Devine, prin esență, enervant.

Neclar de tot

Oricâți mă văd, de sunt întrebători,
Privirile-și îndreaptă înspre mine,
Unii mă-ntreabă de-mi e rău sau bine
Sau unde ochii-mi merg căutători.

Aş vrea să spun că sunt sunt îndrăgostit,
Că stau pe loc dintr-un motiv de vrajă
Și nu adorm, prefer să stau de strajă
Oricărui gând de prin neant venit.

Iar în priviri, întregul univers,
Fără a fi idee trecătoare,
E condensat în lacrima de soare
Ce-ndrumă încontinuu al meu mers.

Peripeții destule îmi sunt leac
Doar cât pot ține gândul să nu scape
Mult doritor de-aducere aproape
Un început al unei vieți de-un veac.

Cuvântul îmi ajunge tremurat
Sedus de sensuri altfel înțelese,
Voind să uite totul, să nu-i pese,
Pune accente într-un fel ciudat.

Și-ajung să spun ce nici nu am în gând,
Să trăncănesc ce nu știu de se cade,
Ca nu cumva ispita să mă prade
Și să m-arăt altfel, nu om de rând.

Aș vrea să spun orice, dar nu să mint,
Să fie, tot ce spun, reală stare
Ca punctul unui semn de exclamare,
Într-un prezent ce e mereu succint.

Am un motiv ce-i clar... nimic nu spun,
Nici nu mi-e rău, dar nici nu îmi e bine,
Ba chiar mă-ntreb și eu ce e cu mine,
Că nu prea știu de unde să m-adun.

Fânul de vară

Să mergem într-o zi la strâns de fân
Când toți vor crede că suntem în casă
Iar eu, buimac, în urmă să-ți rămân
Ca să te văd fierbinte și frumoasă.

În patima ereticei amiezi
Să nu te poți, dd nici un fel, opune
Orice ar fi când fi-va să mă vezi
Că-mbrățișez, privind, ce nu pot spune.

Cu un deplin și hotărât avânt,
Când sângele se va grăbi să fiarbă,
Din gesturi să-nțelegi al meu cuvânt
Și să ne-ascundem, făptuind, în iarbă.

Să-ți simt dorința mirosind trifoi,
Lăsându-te sub paza umbrei mele,
Când gândul se reduce doar la noi
Și fânu-n juru-ți face temenele.

Dând tot uitării, adunând un gând,
Așa cum ni-i condiția umană,
Știindu-ți focul patimii arzând,
Să-mi spui, în șoaptă, vorbe de dojană.

Fără să pot ceva să îți mai spun,
Trăind și eu aceeași nerăbdare,
Firescului motiv să mă supun
Să intru-n foc precum într-o-ntâmplare.

Și de va fi mai mult, tot prea puțin
Va fi să credem că, porniți în pripă,
Fără să știm, un rost concret divin
S-a vrut ascuns în formă de risipă.

Într-un târziu, uitând de adevăr,
De forma faptei pe pământ rămasă,
Să-ți aranjezi, cu flori, zburlitul păr
Ca timp să am, să mi te cer mireasă.

Numire fără de hazard

Puștoaică-ți spun și știu că multă vreme
Așa vei fi și-așa te voi numi,
Cât învățând să n-ai de ce te teme
Concretul vieții ne va tot uni.

Vor curge multe ape în șuvoaie,
Veni-vor vremuri cu un rod bogat,
Și tu vei fi frumoasă și vioaie,
Trăind motivul gândului curat.

Te vor veghea luceferii în noapte,
Și soarele, în zi, ca privitor,
Dându-ți vestiri de viitoare fapte
Înspre firescul pas izbăvitor.

Spre timpuri vechi uita-vei orice cale
Surprinsă de convinsul tău avânt
Și consistențe cvasi-radicale
De-a fi, prin fapte, zid de legământ.

Puștoaică-ți spun, cu-n aer de dojană,
Când viselor, cu tot ce ești, te dai,
Și mi te lași, plăpândă, diafană,
Scoțându-mă din rolul de cobai.

Vremuri trecute, urmele lăsate,
Ți le vor șterge marile-mpliniri
Prin bucuria clipei însetate
De dorul regăsirii-n dăruiri.

Și-ai să-mi devii ce știi din prima clipă,
Când ceva pasul ți-l ținea în loc,
Deși păreai sedusă de risipă
Ori de-al speranței, regăsite, joc.

Timpul va fi exemplu și dovadă
Că întâmplarea nu-i hazard deloc
Nici sorți, ce trași, pot orișicum să cadă,
Ci doar destinul și al vieții joc.

Pe munte-n doi

Să mergem, toamna, sus, în vârf de munte,
Să nu ne pese că-n câmpii sunt ploi,
Și să uităm eterne amănunte,
Ca să ne-avem trăită clipa-n doi.

Lumini de focuri să ne fie-n noapte
Umbrare dinspre multe amintiri,
Dedați la nemurire și la fapte,
Să fim dovada trainicei iubiri.

Nimic, din toate câte sunt pe lume,
Să nu păstrăm, să nu ne fie gând,
Când stelele, strigându-ne pe nume
Ne vor găsi ca muritori de rând.

Doar tu și eu, în ceea ce pereche,
Legile firii simplu definesc,
Așa cum este datina străveche,
Să ne unim în traiul omenesc.

Avându-te, de viață dătătoare,
Să-ți fie Cerul unicul motiv
De-a mă grăbi-n fireasca întâmplare
Cu începutul ei introductiv.

Și-n mod firesc, și fără de oprire,
Să mă dedic întregului cuprins
Oricât ar fi, chiar fără de oprire,
Până va fi extremul pur atins.

Tu să renaști din simpla întâmplare
Că ne-a unit acest firesc prezent
Ce-și va lăsa amprenta ca urmare,
Voind a fi, continuu, repetent.

Model de început

Nu-ți cer prea mult... Doar clipa de-nceput
Să nu o lași idei să îți impună,
Nici că e mult ce pare absolut,
Nici că suntem prea repede-mpreună.

Nici voie să nu-ți dai să spui că știi,
Prin amănunt, ce nu e dat spre știintă,
Și prin detalii, vieții să devii,
Cea care-o sărăcește de credință.

În clipa-aceea lasă-te să vrei
A te simți de viață dătătoare,
Și-aleasă, dintr-o lume de femei,
Să definești speranța de-nălțare.

Nu-ți mai întoarce timpul pas cu pas
Spre-nvățături cu formă generală,
Că n-ai să știi nici unde ai rămas
Când trupu-ți vei simți că se răscoală.

Pune-ți și gândul, dacă-l simți prea dur,
Să-și caute în viitor motive,
Lăsându-mă în voie să te fur
Spre a avea mai multe perspective.

Lasă-mi cu totul, fără de-ndoieli,
Pasul direct să urce marea treaptă,
Lipsit de premature rânduieli,
Să-ți poți dori mereu o cale dreaptă.

Fii tu și nu mai pierde în zadar
Drumul cel bun și-a clipelor favoare,
De-a dovedi că poți, fiindu-mi dar,
Să fii, mereu, o lacrimă de soare.

Nu-ți cer prea mult... De fapt nu-ți cer nimic,
Îți spun să iei cât vrei, cât se cuvine,
Să-ți iei și ce e mare și ce-i mic,
Și-ntr-un final, cu totul, și pe mine...

Acoperire de răspuns

De n-ai fi tu, cine-ar putea să fie
Ceea ce-mi ești întotdeauna tu,
Tu, strop ștrengar, fugit din fantezie
Ca să-mi devină vieții clar atu?

Răspuns de-mi dai ar fi, posibil, bine,
N-ar trebui să-ncerc să îl găsesc,
Și m-aș lăsa mai mult cuprins în tine,
Spre definirea rostului lumesc.

Fiind, așa, cuprins de stăruință,
N-aș mai avea motiv de timp pierdut,
Și-ncredințat de crez și de vimoință,
În nici o luptă nu m-aș da bătut.

Nici ție multe, seara nu ți-aș zice,
Chiar de ar fi mai mult să te aștept,
Poate ți-aș fi ideilor complice
Ca să ne-avem o noapte drumul drept.

De n-ai fi tu, cine-ar putea să vină,
Să fie, zi ori noapte, ce-mi ești tu,
Tu, lacrima de soare din lumină,
Ce-mi este clipei, prin îndemn, atu?

Dacă îmi spui, n-ar fi nici o problemă,
Mi-ar fi și mai ușor să înțeleg
De ce îți sunt soluție-n dilemă,
Și mă dorești, cu totul, ca întreg?

Prin fapte, prin idei, prin amănunte,
Ți-aș arăta că tot n-ai învățat
Că-n clipa bucuriilor mărunte
Atunci sunt eu, de viață nemascat.

Un corolar de sensuri duplicate,
Timp aș avea, putând să îl trăiești,
Să mă arăt, nicicum pe jumătate,
Prin tot realul firii omenești.

De n-ai fi tu, cine-ar mai fi de față
Acestei vremi de-ntoarcere-n destin
Cu primu-i semn, la ceas de dimineață,
Când îngerii, la tine-n pântec vin?...

Oprire de timp

Ca un pendul sta soarele-n amiază
Când timpului tu-i porunceai opriri
Să uite că la treceri se tentează
Furându-ți astfel marile porniri.

Timp nu aveam să îl privim cum cade,
Eram, întru dorințe, mult grăbiți,
Ca nu cumva altceva să ne prade
Dându-ne-n loc idei de-mbătrâniți.

Mi-erai aproape, te simțeam fierbinte,
Arzând simțeam ca drum să îmi deschid,
Lăsând tăcute multele-mi cuvinte
Și vremea tatonării s-o ucid.

Sânii avându-i ochilor icoană
Mâna-mi pe coapse o simțeai cerând,
În tot ce ni-i condiția umană,
Calea deschisă, cum ți-era în gând.

Opreliști n-aveam cum să se găsească,
Bluza-ți era un accesoriu-n plus
Și n-ai voit ca ea să ne oprească
În a ne fi un prag lumesc, impus.

Nu te vedeam, dar te simțeam, cum, goală,
Tot mai fierbinte, drum îmi deschideai,
Ca-n clipa evidentă de răscoală,
Să fiu ajuns la poarta dinspre rai.

Nici efemerul, nici eternitatea
Nu se doreau măsură de trăiri
Când regăseam, în tine, libertatea
De-a fi pecetea dornicei zvâcniri.

Fără astâmpăr, încă doritoare
Ne-aveam tendința ce-n firescu-i joc
Punea în plan o faptă următoare
Din altă zi cu timpul stând în loc.

Ne-am fi pierdut...

Ne-am fi pierdut la primul colț de stradă
Și-am fi rămas o viață supărați
De n-am fi fost cu dor încătușați,
Și-nchiși, de viață, într-o acoladă.

Cu mersu-nsângerat de îndoială,
Tu o bastardă, eu un al bastard,
Am traversat al simțului hazard,
Negând obsesii fără de-ndoială.

Și-am tot pretins perfecțiunea sferei,
Ferindu-ne de-al clipei arivism,
Când teamători de al nopților seism,
Mulți regăseau ideea croazierei.

Ne-ar fi-ngropat tristețea-n amnezie
Și-am fi ajuns de drumuri îngropați,
Ori rătăciți, de umbre alintați,
Surprinși de-o circumspecta frenezie.

Cu palmele aprinse de sfială,
Umăr la umăr, pașii în tandem
Știind ce suntem și, concret, ce vrem,
N-au mai ținut de-a vremii socoteală.

Perfectul simplu, în fireasca-i formă,
A pus concretitudini în peceți
Și chiar trecând prin ploaia de săgeți,
Ne-a definit ca și reper de normă.

Ne-am fi pierdut pe țărm pustiu de mare,
La primul val al primei mari furtuni
Fugind de sensul clarei viziuni,
Ce ne-a unit prin marea-i întâmplare.

Și-aș fi uitat ideea în cuvinte,
Se poate chiar nu aș fi vrut să-ți spun
Că tot ce-a fost un adevăr comun
Ne va aduce doar de noi aminte.

Sub întrebări cu fald de conjunctură
Consensul clipei nu s-a dat bătut,
Din propria cenușe-a renăscut,
Punându-și chiar și mască de-aventură.

Ne-am fi pierdut în fiecare noapte,
Și-am fi ajuns, prin patimi, în declin,
Datori încă o viață, prin destin,
Și încă multe spre-mpliniri prin fapte.

Vestire de noapte plină

În curând se va-ntâmpla o zi
Ce va-ncepe simplu, anonimă,
Nelăsând să știi că-i ziua primă
Vremii ce-o avem a ne iubi.

Nu vei ști nicicum de drumul meu,
Cum se va alege din răscruce,
Când mă duce ori mă readuce
În conveniențe de clișeu.

Stelele fiind cu mult prea sus,
N-or putea să-ți dea idei ca veste,
Și-ai să fii surprinsă-ntr-o poveste
Cum, la fel, în lume, multe nu-s.

În consens, un fel de compromis,
Ne va pune grabnic față-n față,
Definind întâia șansă-n viață
Prin trăirea unei nopți de vis.

Și va-ncepe noaptea cu-amândoi,
Căutând a clipei înălțare,
Prin deplinul pas de-mpreunare,
Spre-nceputul vremurilor noi.

Dincolo de tot ce vei rosti,
Vor ieși-n lumină amănunte
Ce vor fi pe tâmplele-mi cărunte
Semn că toate, cum dorești, vor fi.

Va fi noapte, noaptea ta de vis,
Când în tine, zămislind lumină,
Îngerii se vor grăbi să vină,
Să mă știu intrat în paradis.

Oglindă în amănunt

Așa cum vrei, poți să te vezi în mine,
Să te-nțelegi în minim amănunt,
Văzandu-mă, să te cunoști mai bine,
Și să m-accepți, în tot ce sunt, cum sunt.

Puțini sunt cei ce pot atinge cerul,
Tot mai puțini ce pot și rezista,
Când viscolul aduce-n valuri gerul,
Ce-n întuneric poate persista.

Nu-ți fie frică, nici măcar o clipă,
Nu-ți căuta motiv să te oprești,
Și nu mai face de idei risipă,
În simplitate mai frumoasă ești.

Puține-s toate câte mai contează
Când adevăru-i piedestal știut
Iar sufletul, prin tot ce ești, vibrează,
Lăsându-se cu totul cunoscut.

Privește-mă și vezi-te în mine,
Oglindă-ți sunt și nu pot înșela,
Cunoaște-mă și-ai să te știi mai bine,
Așa cum sunt, sunt oglindirea ta.

Ispititorii de comori

La malul mării vin mereu vapoare
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.

De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.

Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..

Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.

În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.

Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..

Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.

Putință și putere

Ce frumoasă ești în plină vară,
Când miroși a rod de seceriș,
Și ia foc, mereu pe prag de seară,
Trupul meu, din trupu-ți, pe furiș.

Focurile noastre ni-s cunună,
Iar în arderi sunt un tot, întreg,
Când, ca-ntr-unul totul se-mpreună,
Și un drum urmărilor aleg.

Te-am știut frumoasă-n primăvară,
Fără-asemănare-ntre femei,
Când visam cedarea ta ușoară
După cum mi-era în obicei.

Trupul tău, cu taine necuprinse,
Doritor știind că sunt să-l gust,
M-a-nvățat să uit idei desprinse
De-al său drum fierbinte și îngust.

Și vei fi frumoasă-n plină toamnă,
Ca o zi egală unei nopți,
Când vei ști că toate te îndeamnă
Să ai soarta strugurilor copți.

Învăța-vei, iarăși, bucuria
Să fii una cu al tău destin,
Tot așa cum bucuroasă-i via
De-a trăi, pe veșnicii, prin vin.

Va veni și iarna... tot frumoasă,
Sub zăpezi și ger, te voi găsi,
Când veni-voi, obosit, acasă
Pașii căutând a-i odihni.

Și vom fi doi oameni de zăpadă,
Copiați, în forme, de copii,
Sau de cei ce încă pot să creadă
Că se pot iubi și pot iubi.

Firescul ca epopee

Ne-ntoarcem, iată, iarăși înspre viață,
Chiar când credeam că am uitat de noi,
Privind spre Cerul copcilor de gheață,
Ce ne-a cuprins, de-o vreme, pe-amândoi.

Văd, încă văd, a lumii rădăcină
Și-atâtea generații care plâng
Tot căutând o rază de lumină,
Când umbrele, în oglindiri, o frâng.

Am prins, de-atâtea ori, scântei în palme
Simțindu-mi trupul de idei încins,
Crezând în nopți cu orizonturi calme
Și-n rostul unui vis de neînvins.

Oprindu-mă, în ultima răscruce,
Vedeam Pământul nou și Cerul nou
În foc arzând întoarsa lumii cruce
Cu disperatu-i strigăt în ecou.

Te tot privesc, văd zările senine
Ce-apar din geana unei repezi ploi,
Când pașii te aduc mereu la mine
Să fim totemul lumii, amândoi.

Viața ne e, deja o epopee,
Ce are viitoru-ntr-un trecut,
Când încă lut era prima femeie
Și-apoi când viața-n doi s-a început.

Ce eu îți sunt nu mă-ntreba pe mine,
Complet n-ar fi, oricât ai aștepta,
Tu ești răspuns, e definit de tine,
Când spui c-am fost mereu iubirea ta.

Noaptea ca prag

În noaptea-aceasta o să fii cu mine,
Totul va fi de-acum într-un altfel,
Pe veci în tine, înzecit rebel
Mă vei avea și îmi vei aparține.

Înstrăinați de sorți fără izbândă
Atât cât ne-am lăsat de ei seduși,
Destinului ne regăsim supuși,
Într-o dorință de-mpliniri flămândă.

Ne vom simți ca-n stare de beție,
După atâtea vremuri de-amânări
Și după mult prea multe așteptări
De a gusta un strop de apă vie.

Tot ce-ai să ceri va fi, fără tăgadă,
Un argument al singurei porniri
Ce poate face rost de amintiri
În care să devii, direct, dovadă.

Mă vei lăs să am tot ce-și dorește
Cel ce se știe drumuri definind
Când stelele, prin Ceruri, foc aprind
Veghind pe cel ce drumu-și rătăcește.

Și-ți vei primi, în zori de zi, răsplată
Ca dar din dar, ce îți dorești, să știi,
Să-ncepi, cu nouă zi, altfel să fii,
Mergând pe calea ce-n destin ți-e dată.

Vei fi cu mine, peste prag de noapte
Vom trece nevăzuți de-al lumii gând,
Spre ziua-n care tu, mereu sperând,
Va fi să știi de rost, de rod, de fapte.

Persistența în continuu

Persist mereu în nebunia mea
De-a te iubi și dincolo de moarte,
Fără a cere vieții altceva,
Fără a-mi vrea alt drum, în altă parte.

Unii îmi spun că vremea de-a iubi
Are și ea o limită firească
Și nu am cum de ea a mă feri,
În viața ce-i, în orice fel, lumească.

N-am temeri însă, multe-am auzit,
Și ochii multe mi-au putut să vadă,
Pe seama lor mă simt îmbătrânit,
Deși n-am timpul, ca real, dovadă.

Când unii spun că timpu-i un topor
Ce taie chiar și urmele de rană,
Mă-ntreb de ce atâția oameni mor,
Negând, din greu, condiția umană.

Iar întrebarea e fără cusur,
Răspunsul încă e-n alternative
Împrumutând idei ce-i dau contur,
Când efemer, când fără perspective.

Dar, totuși, eu, în felul meu absurd,
Oricât vorbește neamul tău, prin spate,
Mă vreau, orgolios, la fel de surd
Ca cel ce-n fapt mult prea puține poate.

Și poate-ți par confuz, contradictoriu,
Extravagant în formă absolută,
Cel ce declar și duc în derizoriu
Conceptul de contrariu în dispută.

Dar tot persist, în nebunia mea,
Să te iubesc, să cred continuu-n tine,
Fără să cer la viață altceva
Decât să-ți fie, omenește, bine.