Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.

Regăsire în firesc

Firescul vieții nu se dă învins
De temeri și de-a lumii-nvățătură
Fiind, prin ce e el, mereu convins
Că doar iubirea-și are ca măsură.

Din tot ce-și are, vis sau amintire,
Nu poate crede-n treceri fără rost,
Fără-a-și dori o clipă de-mplinire
Într-al simțirii tainic adăpost.

E greu de spus că vremea a trecut,
Că tot ce a trecut nu mai revine,
Punând accent perfid și absolut
Pe tot ce pare urmă de ruine.

Nu-i cu putință maxima negare
A tot ce iese, logic, din tipar,
Fugind mereu de orice întâmplare
Predispunând o trecere-n zadar.

Acum îți scriu și scrisu-mi are rost
De-a pune-n echilibru o balanță
În care-ai pus trecutul ce ți-a fost
Un pas ce nu mai are relevanță.

Argumentații n-am de ce să fac,
Ne suntem noi, în sine, argumente,
Trăind un timp al vieții prea sărac
În clasice și omenești momente.

Nu m-acuza că vreau ce e firesc,
Firescul stă și-n propria-ți dorință,
De vină-i doar destinul omenesc
Ce dat ne e spre mare folosință.

Spre noaptea din pădure

Și să fugim, în noapte,-ntr-o pădure,
Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.

Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.

Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.

Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.

Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.

Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.

De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.

Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.

Fantasme de victorie

Sub zodia însemnelor de luptă
Ți-ai aruncat al trupului contur
Crezând că fila scrisă, dacă-i ruptă,
N-o mai citesc și uit să te mai fur...

Te-am cunoscut având idei din basme
Transpuse în limbaj accentuat
De înțelesul grelelor fantasme
De care nici acum nu ai scăpat.

Mai și mințeai vorbind de o visare,
Crezând că ce îmi spui n-am cum să știu
Și-am să le cred o mare adunare
De întâmplări ce le-ai trăit pe viu.

Nu te-am oprit, n-aveam deloc motive,
Mai important era al faptei rost,
Dorințele mereu imperative
Sub al plăcerii mistic adăpost.

Ne-nțelegeam perfect în miez de noapte,
La ceas de seară ori în miez de zi
Când zvâcnetu-ți oprea un șir de șoapte
Dându-mi îndemn de-a nu ne mai opri.

Dăruirea-ți câștiga iertarea
Chiar și-a multor fapte nefirești,
Deplasând răspunsul și-ntrebarea
Spre puținul minții omenești.

Azi te crezi în luptă avântată,
Și mă vezi deja ca un învins,
Fără să mă-ntrebi, ca altădată,
Dacă focul trebuie aprins...

Ți-e greu să crezi dar ești deja înfrântă,
La provocări primind un alt răspuns
Și ți-ai rămas ideea ce m-avântă
La fapte cât să-ți fie-ndeajuns.

Înzidire în privire

Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.

Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.

Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.

Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.

Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.

Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.

Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.

Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.

Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse cu tangenţe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.