Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse cu tangenţe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.

Realul în vis

Cu tine sunt în vis de-atâtea ori
Și unii spun că asta-i doar bravadă,
Că-mi place să trăiesc în mari erori,
Mințindu-mă ca cel ajuns în stradă.

Fac socoteli, împart și-apoi adun,
Scad restul ce-ar mima o înmulțire,
Și analizei gândul mi-l supun,
Ca nu cumva să-l am ca nălucire.

Pun clar în calcul anii ce mi-i număr
Și anii grei, ai tăi, de acceptare
Spre cei ce cu privirea peste umăr,
Cum nu ți-au dat, nu îți vor da, iertare.

Prea mult rațional mă dovedesc
Când față-n față stau cu tot ce vine,
Vestind ceva ce-i clasic și lumesc,
Din viața ce deja ne aparține.

Nu-i dovedit, spun cei ce clevetesc,
Și-mi spun că-mi merge mintea prea departe,
Nici șanse n-am, cumva să dovedesc,
Atât cât suntem, mult prea mult, departe.

Și totuși am puterea să mai spun
De cum va fi normala întâmplare
Printr-un motiv, brusc devenit comun,
Parcă vestit de ceru-n înnoptare.

De multe ori, de mult prea multe ori,
Văd timpul într-un alt crâmpei de vreme,
Și iar m-apuc să calculez erori
Ca nu cumva tu să-ți creezi probleme.

Din rațiuni ce gându-mi depășesc
Printre frânturi îți spun concret ideea,
Ca tu să știi, că-n felul meu, iubesc,
Omul ce ești, și-n mod firesc, femeia.

Dor de albul din zăpadă

Aș vrea să vină repede-o zăpadă
Pe care doar prin albu-i s-o simțim
Așa cum mulți dorință au să vadă,
Numind ideea ca firesc sublim.

Să fie ger și totul fără umbră,
Și doar lumină de fundal discret
Altfel decât acum ne pare sumbră,
Cu tot cortegiul ei, absurd concret.

Să nu mai vrem ieși deloc din casă
Măcar trei zile și măcar trei nopți
Ca să urnim ideea ce te-apasă
Și întru nemurire să m-adopți.

Un fel de întuneric să se lase
Pe drumul ce mi-ar fi, împins, să plec,
Ca-n nici un fel ideile nervoase
Să nu devină vreme de eșec.

Tu să îmi fii și umbră și lumină
În contopirea fără de sfârșit
Când îți va fi iertată orice vină
Fiind motivul vinei nimicit.

Să devenim, iertându-ne, iertarea,
Cea mult dorită timp îndelungat,
Prin care ne-am unit asemănarea
Întru uitarea unui vechi păcat.